Pe 17 septembrie 2026, după consultări care au durat peste șase ore, președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe europarlamentarul Siegfried Mureșan drept candidat la funcția de prim-ministru. Voi analiza această mutare din perspectiva teoriei corpului politic pe care am publicat-o cu ceva timp în urmă pe blogul meu.

Propunerea a venit de la aripa Bolojan a PNL, de la USR și de la UDMR.

Răspunsul celorlalte două mari partide a fost imediat și fără echivoc: atât PSD, cât și AUR au anunțat că nu îl vor vota. Liderul PSD, domnul Sorin Grindeanu, a spus că nominalizarea e „greu de înțeles”, pentru că președintele ar fi ales un om care „a trădat România” prin poziții critice exprimate la Bruxelles. Liderul AUR, George Simion, a fost și mai tranșant: „Nu votăm nici cu Germania, nici cu Franța, nici cu PSD. Doar România”. Iar senatorul AUR Petrișor Peiu a mers mai departe, prezicând că domnul Mureșan însuși își va da seama că nu are sprijin parlamentar și se va retrage înainte de a ajunge la un vot pierdut. Referitor la acest din urmă aspect, modul în care va acționa candidatul de prim-ministru — asumându-și un program de guvernare până la capătul unui vot formal în Parlament, sau retrăgându-și mandatul înaintea acestuia — funcționează, așa cum voi arăta, ca un mecanism de clarificare: el permite publicului să distingă mai precis care dintre partide semnalează o corecție a reticenței față de separarea autentică a puterilor.

E un episod scurt, dar care se pretează neobișnuit de bine unei citiri prin teoria corpului politic, o teorie pe care am publicat-o pe blogul meu. Cazul confirmă teoria mai limpede decât aș fi îndrăznit să sper dintr-un exemplu ales dinainte să se fi întâmplat.

Să pornim de la cine susține și cine respinge candidatura. Corpul politic, așa cum l-am definit, nu e format din toate partidele, ci dintr-un nucleu la care se ajunge fie prin genealogie directă din vechiul partid-stat — cazul PSD —, fie fără nicio descendență proprie, prin aderarea la predispozițiile și practicile nucleului genealogic și prin alianțe repetate cu el. Dacă ne referim doar la alianțe, AUR a intrat în acest nucleu mai ales prin alianța lui cu PSD la moțiunea de cenzură din mai 2026.

În jurul acestui nucleu există un cerc de partide sau facțiuni „absorbite” funcțional, prin coaliții, numiri și obișnuință de guvernare, fără genealogie proprie — o parte din PNL, o parte din UDMR — și, mai departe, un cerc „exterior”, cu legături slabe sau inexistente — USR, și, din nou, o parte din UDMR. UDMR apare, de fapt, în ambele cercuri, iar asta nu e o inconsecvență: reflectă exact felul lui de a exista pe scena politică. N-are nicio rădăcină în vechiul regim, dar a participat la aproape fiecare coaliție de guvernare din 1996 încoace, acumulând genul de legături administrative locale care apropie un partid de corpul politic fără să-l facă parte din nucleul lui dur. Nu întâmplător, deci, coaliția care îl propune pe domnul Mureșan e formată în cea mai mare măsură exact din fragmentele cele mai îndepărtate de acest nucleu — USR, aripa Bolojan a PNL —, în timp ce cele care îl resping sunt exact nucleul dur.

Respingerea comună a lui de către PSD și AUR repetă, aproape identic, un episod deja documentat în teoria publicată pe blog: căderea guvernului prin moțiunea de cenzură din 5 mai 2026, votată împreună de PSD, ca parte a coaliției de guvernare, și de AUR, aflat în opoziție. Cele două partide se opun public, aproape zilnic, pe orice altă temă; dar în ambele momente — atunci și acum — au acționat la unison exact atunci când miza nu mai era ideologică, ci accesul la puterea executivă: atunci, privatizarea și listarea la bursă a companiilor de stat prevăzute în PNRR; acum, instalarea unui prim-ministru ce nu provine din elitele ce alcătuiesc corpul politic. Retorica diferă de fiecare dată — atunci era vorba de apărarea companiilor „strategice”, acum de „trădare” și de suveranitate —, dar funcția rămâne aceeași: protejarea accesului comun la resursele statului față de o schimbare care i-ar exclude pe amândoi.

Respingerea nu are însă același preț pentru cele două partide, și aici merită zăbovit puțin. AUR respinge un om pe care propriul lui discurs îl descrie de ani buni drept reprezentant al constructivismului occidental, „internaționalizat” — exact ținta pe care retorica suveranistă a partidului o atacă zi de zi. Nu există nicio contradicție între ce spune AUR de obicei și ce face acum; dimpotrivă, respingerea îi întărește imaginea.

PSD e într-o poziție diferită. De ani buni, partidul își construiește, în relația cu partenerii europeni, imaginea unui actor responsabil, capabil să respecte angajamentele asumate — o imagine de care are nevoie pentru credibilitatea lui externă în general, nu pentru un dosar anume aflat în acest moment pe masă. Respingând un candidat care e europarlamentar, vicepreședinte al celui mai mare grup politic din Parlamentul European și susținut deschis de partenerii reformiști din PNL și USR, PSD riscă să strice tocmai această imagine — să pară, dintr-o dată, mai aproape de reflexul respins-din-principiu (adică din toate principiile ce se includ în suveranism) pe care îl asociem în mod reprezentativ doar cu AUR, și mai departe de partenerul „european” pe care încearcă să-l joace.

Nu întâmplător, poziția PSD e de fapt mai nuanțată decât lasă să se creadă declarația tranșantă a domnului Grindeanu: vicepreședintele partidului, domnul Ionuț Pucheanu, a spus că așteaptă să vadă dacă domnul Mureșan va negocia guvernarea cu ei sau cu AUR — semn că miza reală pentru PSD e locul la masă, nu o respingere de principiu. Dar chiar și așa, votul împotrivă rămâne un cost de imagine pe care, dintre cele două partide, doar PSD îl suportă cu adevărat.

Mai departe, episodul confirmă o limită impusă de constituție: puterea de nominalizare a președintelui nu vine cu nicio sancțiune automată asupra Parlamentului. Președintele poate desemna un candidat, dar nu poate impune votul lui de învestitură; iar dacă PSD și AUR au, împreună, destule voturi ca să-l blocheze, o pot face fără niciun cost instituțional.

Acest mecanism constituțional e însă general — se aplică oricărei majorități parlamentare, nu doar corpului politic. Ce e specific aici ține de trei lucruri. Întâi, o majoritate obișnuită se poate sparge cu o concesie: oferi ceva uneia dintre părți, și coaliția se destramă. PSD și AUR nu converg însă printr-o înțelegere pe care ai putea-o desface așa. Elitele lor converg pentru că împărtășesc aceeași predispoziție structurală — o adversitate față de o separare reală a puterilor. Elitele lor votează la fel pentru că împart aceeași reticență față de un premier din afara lor — exact cum au votat la fel, din același motiv, la moțiunea din mai 2026, deși se atacă frecvent pe alte teme. Apoi, miza se referă la cine ajunge să administreze guvernul— lucrul pe care corpul politic îl apără mereu, indiferent de reformă sau de candidat. În sfârșit, confruntarea asta nu e un accident izolat: teoria arătă că există motive clare pentru care președinția a rămas o instituție pe care corpul politic n-a reușit s-o captureze prin rețeaua lui, așa că ciocniri ca aceasta, între un președinte din afara rețelei și un Parlament dominat de ea, sunt de așteptat să se repete.

Tocmai această limită deschide, cred, o interpretare mai interesantă decât un simplu eșec. Dacă președintele știa dinainte, așa cum sugerează calculul deja public al forțelor din Parlament, că domnul Mureșan nu poate trece votul, atunci nominalizarea nu e neapărat o încercare eșuată de guvernare, ci un instrument — un șah dat, poate, chiar propriei tabere. Le arată limpede celor din PNL-Bolojan, USR și UDMR ceva ce structura descrisă mai sus prezice deja: singuri, fără sprijinul unei părți din corpul politic, nu au greutatea parlamentară necesară să guverneze. Un candidat sortit eșecului devine, în acest fel, o demonstrație publică a acestei slăbiciuni — o presiune spre o înțelegere cu ceea ce este la momentul actual partea respectabilă occidentală a corpului politic. Este evident că președintele nu poate înclina spre alegeri anticipate care, probabil ar schimba raportul de forțe spre spectrul iliberal.

Rămâne, în cele din urmă, întrebarea cea mai concretă, din tot episodul: dacă domnul Mureșan se va retrage discret, așa cum prezice domnul Peiu, ca să evite umilința unui vot pierdut, sau dacă lucrurile vor merge până la un vot formal, înregistrat, pe care îl va pierde. Am mai arătat, la reforma pensiilor magistraților și la legea salarizării unitare, cum funcționează acest mecanism atunci când cel expus e chiar corpul politic. La pensiile magistraților, legea a trecut prin angajarea răspunderii guvernului, tocmai ca niciun parlamentar din PSD să nu fie nevoit să-și declare public poziția printr-un vot; AUR, care avea la îndemână o moțiune de cenzură prin care ar fi putut forța acel vot, a ales explicit să n-o depună, din aceleași motive. La legea salarizării, negocierea a încetat tacit, între partenerii de coaliție, înainte de a ajunge vreodată la vot. În ambele cazuri, corpul politic însuși — parlamentarii lui, din ambele tabere — era cel expus unei poziții trasabile, și tot el controla, prin calea aleasă, ca acea expunere să nu aibă loc.

Acum rolurile sunt inversate. Cel expus unei înfrângeri înregistrate nu mai e corpul politic, ci domnul Mureșan însuși, împreună cu tabăra care l-a propus. Corpul politic este, de această dată, în rolul care blochează ajungerea lui în funcția de prim-ministru. Dar regula de fond n-a dispărut, doar actorii și-au schimbat locurile: controlul asupra momentului și formei expunerii rămâne mereu la cel expus, nu la cel care blochează. Știu asta nu numai din teorie, ci și din poziția pe care am avut-o când președintele Băsescu m-a numit candidat de prim-ministru.

Așa că nu PSD și AUR decid dacă respingerea lor devine un vot formal, cu nume, greu de contestat ulterior, sau rămâne doar o declarație politică, ușor de nuanțat mai târziu. Decizia îi aparține domnului Mureșan și, prin el, președintelui care l-a nominalizat: să meargă până la capătul unui vot pierdut, ca să documenteze public blocajul, sau să se retragă din timp, ca să-și păstreze intact capitalul politic pentru o candidatură viitoare. Respingerea mea în parlament în 2009 cu 250 de voturi împotrivă (am obținut doar 189 de voturi) a dat ocazia publicului să verifice dacă percepția sa mai veche are suport în realitate. Mai precis, publicul s-a convins la acel moment că alianța PSD-PNL-UDMR (care a format USL în 2011), a cărei reticență față de o separație autentică a puterilor funcționa aproape ca o cunoaștere comună, era o alianță împotriva unui președinte al cărui narativ era lupta împotriva „baronilor”, noțiune care în subliminal sugera privilegii, inclusiv în fața legii. Acel moment a funcționat ca turnesol politic.

Dacă va fi respins, domnul Mureșan va produce noul turnesol politic. Publicul va avea percepția mai clară referitoare la alianța PSD-AUR ca nucleu dur al corpului politic, continuând să simtă că acea adversitate față de separația puterilor este prezentă și continuă să fie un liant care nu îi place. Noul turnesol va face ca PSD să piardă în ochii constructivismului politic internaționalizat, respectabil. AUR va câștiga în ochii propriului electorat, iar dacă în Occident, până în 2028, legitimitatea iliberalismului va crește, va câștiga și în relația cu exteriorul.

În fine, e nevoie să mă refer și la o altă nuanță. Oricine va trece de votul parlamentului va fi fie cineva din corpul politic, fie cineva căruia corpul politic, în urma unei negocieri, îi permite să treacă, ca preț al acelei permisiuni. În cazul domnului Mureșan ar fi a doua variantă.

Oricare ar fi calculul real din spatele nominalizării, episodul funcționează ca un test aproape curat al teoriei corpului politic: confirmă structura scenei politice românești dominată de un corp politic concentrat, convergența celor două fețe ale lui (internaționalizat și respectiv iliberală) atunci când miza e accesul comun la putere, costul inegal pe care aceeași convergență îl impune celor două fețe și faptul că trasabilitatea unei decizii politice nu e doar ceva de evitat, ci și o resursă pentru care ambele tabere pot lupta, în funcție de cine, la un moment dat, are interesul s-o expună sau s-o ascundă.