Într-o analiză recentă publicată în Financial Times, se discută despre o tendință îngrijorătoare a epocii contemporane: eficiența descrescătoare a intervențiilor militare de amploare. Muzeele care expun armament capturat sau abandonat, de la Vietnam până la Afganistan, devin simboluri ale unor conflicte în care forța brută a marilor puteri s-a dovedit a fi ineficientă în a obține o victorie politică sau militară decisivă. Se pare că „războiul de uzură” sau invaziile terestre au devenit tot mai costisitoare și tot mai greu de controlat pe termen lung.

Chiar dacă loviturile aeriene rămân un instrument eficient, ele se dovedesc adesea insuficiente pentru a impune o ordine stabilă post-conflict. Exemplele Irakului și Libiei sunt elocvente în acest sens: succesul militar inițial a fost rapid umbrit de eșecul gestionării realităților politice locale. În contextul actual, unde accesul la tehnologia militară este tot mai democratizat, marile puteri se confruntă cu o provocare istorică: cum să își exercite influența fără a se împotmoli în conflicte nesfârșite care consumă resurse umane și financiare imense fără a oferi o soluție durabilă.