În contextul incertitudinilor geopolitice recente și al semnelor de întrebare tot mai mari privind fiabilitatea garanțiilor de securitate din partea SUA, Uniunea Europeană se vede pusă în situația de a reevalua propriile mecanisme de apărare. Articolul 42.7, clauza de asistență reciprocă a UE, a revenit în centrul atenției ca un pilon esențial al autonomiei strategice europene. Deși a fost adoptat cu mulți ani în urmă, acest articol a rămas până recent un instrument mai degrabă teoretic, însă lideri europeni de calibru, printre care se numără și comisarul pentru Apărare, Andrius Kubilius, insistă acum pe o operaționalizare concretă și o definiție clară a obligațiilor statelor membre.

Comparativ cu celebrul Articol 5 al NATO, clauza europeană prezintă nuanțe juridice care, pentru unii analiști, îi oferă o anvergură chiar mai vastă. În timp ce NATO necesită un consens total al aliaților pentru declanșare și se referă strict la un „atac armat”, articolul 42.7 poate fi activat în condiții de agresiune mai diverse și obligă statele membre să ofere sprijin „prin toate mijloacele aflate în puterea lor”. Această nuanță reprezintă atât un atu, cât și o provocare logistică, deoarece, în lipsa unui mecanism de comandă unificat precum cel al Alianței Nord-Atlantice, eficiența practică a unui astfel de răspuns comun rămâne subiectul unor dezbateri aprinse în capitalele europene.