Deceniul de după Revoluția din 1989 a fost marcat de un fenomen social fără precedent în România: migrația masivă spre Occident. Într-o țară zdruncinată de tranziție și lipsuri materiale, mii de oameni au ales să caute un trai mai bun în Germania, Franța sau Italia, folosind orice cale, de la cereri de azil până la emigrări ilegale. Această perioadă a fost una a contrastelor, între dorința legitimă de a progresa și riscurile asociate cu lipsa unei integrări structurate în țările gazdă.

Din păcate, pe lângă cetățenii care au contribuit onest la dezvoltarea economică a Europei, un mic segment al migranților a intrat în atenția presei internaționale prin implicarea în activități infracționale. Stereotipul „bandelor românești” a alimentat tensiuni diplomatice și a creat o imagine negativă dificil de rectificat. Astăzi, privind retrospectiv, anii ’90 rămân o lecție despre importanța reglementării mobilității forței de muncă și despre modul în care disperarea unei națiuni în proces de democratizare poate fi interpretată, eronat și nedrept, prin prisma acțiunilor izolate ale unor infractori.