Anii ’90 au fost o perioadă a contrastelor, iar piețele din București au devenit teatrele unor „artificii” comerciale care au intrat în folclorul urban. Furtul la cântar nu era doar un gest de nesimțire, ci o tactică de supraviețuire, transformată într-o artă la tarabele unde fiecare gram conta. Într-o economie marcată de inflație și lipsuri, cumpărătorul era deseori victima unei „magii” tehnice, unde cântarul era trucat subtil pentru a subția sacoșa cu produse, în timp ce prețurile urcau vertiginos.

Statul a încercat să intervină prin diverse structuri, precum „Biroul de Control al Pieței”, însă birocrația și lipsa resurselor au făcut ca aceste măsuri să fie mai degrabă ineficiente. În timp ce autoritățile afișau programe stricte și semnau documente oficiale, la tarabe se improviza constant: de la „ciupitul” la cântar, până la amestecul mărfii de proastă calitate cu cea bună. Oborul de altădată rămâne simbolul acelor vremuri, unde slalomul printre buticurile ambulante era totodată o lecție despre vigilență și supraviețuire într-o tranziție plină de capcane.