Timp de aproape 37 de ani, Ali Khamenei a definit destinul Iranului, consolidându-și puterea printr-un sistem bazat pe loialitate strictă și pe o ideologie rigidă. Ascensiunea sa la statutul de lider suprem în 1989, după decesul fondatorului Republicii Islamice, a marcat începutul unei ere în care instituțiile cheie ale statului au fost aliniate complet intereselor sale politice. Regimul său s-a caracterizat printr-o ostilitate constantă față de Occident, alimentată de o viziune paranoică asupra influențelor externe, pe care le-a etichetat frecvent drept „Marele Satan” sau „Micul Satan”.

În ciuda represiunii violente a protestelor și a impactului devastator al sancțiunilor economice asupra populației, Khamenei a reușit să supraviețuiască prin cultivarea „Axei Rezistenței” și sprijinirea unor actori regionali precum Hezbollah sau Hamas. Strategia sa de a prioritiza programul militar și nuclear în fața bunăstării populației a adâncit însă prăpastia dintre regim și cetățenii iranieni, generații întregi fiind nevoite să îndure instabilitatea economică și limitarea libertăților fundamentale. Cultul personalității, deși discret, a fost motorul prin care acesta și-a menținut autoritatea, transformând Iranul într-o putere regională izolată, dar extrem de influentă prin forța sa militară.